De ce este România incapabilă sa proiecteze putere? Poziționare și Grand Strategy
Poziționarea strategică este esențială și înseamnă ca ești capabil sa conectezi oportunitățile apărute în mediul extern cu capacitățile/resursele deținute pentru a construi avantaj strategic. Poziționarea strategică presupune analiza, realism și capacități de implementare.
Cancelarul german Adenauer a adoptat după al doilea război mondial o strategie a umilinței (așa cum o numea Kissinger): pentru că după dezastrul absolut, Germania nu mai putea proiecta nici un fel de putere, a încercat să arate ca nu mai reprezenta o amenințare pentru vecini și că putea deveni un partener serios care oferă mult și cere puțin. A fost o strategie de succes: într-o perioadă de timp scurtă Germania și-a revenit și a fost integrată în proiectul European.
După 1989 România a adoptat (voit sau nu) o strategie a umilinței care, în condițiile date, a funcționat bine. Mai mult, această strategie a permis construcția singurului concept strategic coerent și acceptat de marea majoritate a populației și forțelor politice după 1989: depărtarea politică de Est și integrarea în Vest. Acest concept a avut reprezentări tactice clare (intrarea în UE și NATO) și a stimulat o evoluție a României fără de care astăzi am fi putut fi într-o situație similară Ucrainei. Niciodată România nu a fost mai prosperă sau mai protejată decât astăzi. Totuși, dincolo de acest moment de cotitură orientarea strategică a dispărut.
Refuzul recent de a primi România în spațiul Schengen este un studiu de caz pentru o problemă pe care o avem ca țară: nu suntem capabili să proiectăm putere. Orice politician european lipsit de idei sau inspirație într-o campanie electorală sau plasat în jocuri internaționale mai mult sau mai puțin legitime pare a vedea România ca o țintă legitimă. Astăzi guvernul austriac, mâine orice alt guvern poate utiliza România pe post de victimă facilă ce oferă beneficii rapide cu costuri zero.
Nu analizăm aici multitudinea de probleme pe care le are România în ceea ce înseamnă funcționarea ei administrativă/ politică și capacitatea de a avansa în domeniul eficacității/ eficienței acțiunii statului. Aceste probleme explica în buna parte vulnerabilitatea noastră.
Politica internațională este pragmatică și se bazează pe analize cost-beneficii. Faptul că Austria, o țară cu interese economice imense aici, și-a permis să folosească România ca un element insignifiant in jocul ei politic, este ciudat și îngrijorător: în analiza ei cost-beneficii un astfel de comportament a apărut a fi lipsit de orice posibile efecte negative. Chiar business-ul austriac din România a părut total deconectat de problemă: nu a existat nici o luare de poziție în favoarea României înainte de reuniunea JAI. Părem a fi jucătorul neajutorat pe care oricine îl agresează nu doar când are un interes direct ci oricând, pentru că poate.
România de astăzi nu este România din 1989; este a 6-a țară a Uniunii Europene ca populație, are o economie tot mai puternică și este un factor de securitate cu importanță majoră în contextul agresiunii Rusiei în Ucraina.
De ce nu putem proiecta putere? Nu mă refer aici în nici un caz la puterea primară și agresivă care nu își are rostul astăzi. Și în zona noastră există guverne care încearcă proiectarea acestui tip de putere, iar rezultatele lor strategice sunt proaste. Mă refer la o putere care utilizează sursele proprii de avantaj strategic pentru a edifica o poziție distinctă în cadrul construcției europene și internaționale. O putere care predispune la cooperare, nu la conflict din partea altor actori internaționali. O putere care relaționează resursele și capacitățile deținute cu țintele strategice și care nu se lasă amăgită de discursuri superficiale (în istorie vedem multe cazuri de tari care au trăit un val de patriotism și ambiții naționale, dar care au fost incapabile sa îl coreleze cu resurse și ținte strategice realiste și au sfârșit trăind dezamăgiri majore).
Nu putem proiecta putere din mai multe cauze, iar prima este ca nu știm ce ne dorim și unde vrem să ne poziționăm pe termen mediu și lung. Este nevoie de o gândire a paradigmei strategice a României pe câteva teme largi precum: unde se plasează în construcția Europeană și internațională? Care sunt subiectele în acest domeniu pe care exista un acord politic larg, respectat dincolo de schimbări electorale? Care sunt principalele surse de avantaj strategic pe care le avem sau vrem sa le dezvoltăm? Ce capacități de implementare sunt necesare?
Nu mă refer aici la un proiect de țară (un concept vag și greu de structurat), ci la definirea unui cadru strategic de referință care să orienteze acțiunea României și să ne ferească de surprize neplăcute precum cea trăită recent. Acest tip de Grand Strategy este posibil de construit prin cooperare politică și realism.