Ce știe statul despre mine? Nici el nu știe exact
Folosirea datelor în sistemul administrativ românesc
Ne-am întâlnit probabil fiecare dintre noi cu situația frustrantă în care a trebuit să alergăm de la o instituție a statului la alta, ducând între ele acte, avize, autorizații emise de alte instituții ale statului. În esență, acele documente sunt importante datorită informațiilor tipărite pe ele. De ce trebuie aceste informații să fie transportate, pe suport hârtie, dintr-un loc în altul și nu pot să își găsească un drum mai rapid, digital, de la o instituție la alta?
A intrat deja în conversațiile noastre și începe să devină un clișeu: ”data is the new oil”. Trăim o epoca în care, din ce în ce mai mult, nu plătim cu bani serviciile care ne fac viața mai ușoară sau mai amuzantă, ci cu atenție și cu informații despre noi.
Această tendință de colectare a din ce în ce mai multe informații despre utilizatori aduce cu ea beneficii (ne sunt oferite lucrurile de care avem nevoie înainte chiar de a ști că avem nevoie de ele) și pericole (suntem mai ușor de manipulat de către cei care știu despre noi lucruri pe care uneori nici noi nu le conștientizăm).
Ele pornesc de la un lucru atât de evident încât uneori scapă atenției noastre: statul este unul dintre cei mai importanți actori în colectarea și analiza informațiilor personale. Putem spune, de fapt, că instituțiile publice dețin cele mai multe informații verificate despre fiecare dintre noi. Dacă aș vrea să aflu când am fost operat de apendicită în anul 1999, ce medie am avut la desen în clasa a patra sau câți bani am câștigat în luna martie a anului 2002, aceste informații se află undeva într-o bază de date (în sensul larg, pentru a cuprinde și prăfuitele registre pe hârtie) a statului.
Orice companie privată își dorește accesul la cât mai multe informații despre clienții săi pentru a putea prevedea mai bine ce își doresc aceștia și pentru a se putea adapta la schimbările în gusturile, dorințele și nevoile publicului. Înțelegerea subînțeleasă este că, în schimbul acestor date personale, primim servicii și produse mai bune.
Acest lucru ar trebui să fie valabil și în cazul instituțiilor publice. Or, în România, această îmbunătățire a serviciilor nu este atât de evidentă pe cât ne-am dori. Să definim sumar câteva dintre obstacolele care împiedică sectorul public românesc să folosească corect bogăția de informații pe care le colectează:
Lipsa standardizării
Nu există standarde de colectare și stocare a datelor respectate de instituțiile publice din România. De cele mai multe ori, chiar în interiorul aceleiași organizații, bazele de date în care ajung toate aceste informații au definiții diferite pentru aceleași date. Ce înseamnă o adresă, e o întrebare simplă, dar care încă nu are un răspuns definitiv în sistemul public românesc.
Lipsa digitizării
Vorbim de transformarea datelor stocate pe hârtie în date digitale. Digitizarea arhivelor și transformarea lor în baze de date accesibile și în care informația poate fi găsită și agregată ușor este un proces care a fost început, dar care înaintează greu și nesigur. Un exemplu este procesul de digitizare a carnetelor de pensii, care se desfășoară în această perioadă, proces al cărui termen de finalizare este amânat periodic (momentan termenul pentru digitizarea tuturor dosarelor este finalul anului 2022).
Lipsa interconectării
O nouă lege, foarte bine intenționată, stipulează că instituțiile publice nu mai au voie să solicite avize sau documente de la cetățeni sau companii dacă acestea au fost emise de alte instituții ale statului. De asemenea, există proiecte de lege pe traseul legislativ care urmăresc să interzică autorităților publice să ceară de la cetățeni sau companii informații care există deja într-o bază de date guvernamentală. Din păcate, în acest moment, astfel de inițiative nu pot fi puse în aplicare, nici măcar pentru autoritățile centrale. Nivelul de interconectare este unul foarte scăzut, schimbul de date, atunci când el există, se realizează preponderent ad-hoc, pe email, iar registrele naționale autentice, care ar putea debloca astfel de proiecte, sunt doar în stadiu incipient. Cadrul național de interoperabilitate, votat la final de 2017, a fost uitat într-un sertar ani de zile (ADR promite că vom avea primul flux din ceea ce va deveni Sistemul Național de Interoperabilitate până la finalul anului 2021).
Lipsa analizei și vizualizării datelor
Cantitatea de date colectate de instituțiile publice crește constant, dar există o lipsă cronică de analiză a acestor date. Ele nu sunt de cele mai multe ori folosite în informarea deciziilor sau în formularea politicilor publice. La acest lucru contribuie și atomizarea colectării sau lipsa unor standarde asupra proprietății datelor. Ca exemplu, de multe ori mijloacele de transport în comun din orașe, sistemele de bike-sharing, taxiurile sau companiile de ride-sharing generează (cu ajutorul dispozitivelor GPS pe care le au) cantități impresionante de date, care pot spune multe despre cum se poate îmbunătăți mobilitatea. Analiza acestor date este deficitară și îngreunată de lipsa unor reguli clare legate de cine deține datele și ce se poate face cu ele. Pe de altă parte, pentru a putea fi înțelese mai ușor de către decidenți, datele ar trebui oricum puse într-o formă accesibilă, care înseamnă de multe ori o vizualizare grafică. Atât analiza cât și vizualizarea datelor sunt cu atât mai greu de realizat cu cât specialiștii care ar putea face astfel de analize sunt foarte greu de atras către instituțiile publice.
Aceste probleme sunt exacerbate și de lipsa – cumva paradoxală într-un sistem birocratic – sau neadecvarea procedurilor și proceselor interne. Instituțiile publice livrează servicii (către cetățeni, companii, alte instituții), iar felul în care aceste servicii sunt livrate este, în mod, ideal, codificat în proceduri clare. Adesea, însă, aceste proceduri nu sunt actualizate, iar procesele interne nu sunt evaluate și modificate în scopul digitalizării lor mai ușoare (de multe ori, motivul fiind o legislație puțin permisivă și încâlcită). Inventarul serviciilor publice, de pildă, e abia la început, și cuprinde, cel puțin în această fază, doar instituțiile administrației centrale.
Instituțiile publice anunță, din când în când, proiecte pilot în care sisteme de Inteligența Artificială (IA), Robotic Process Automation (RPA), Big Data, sau automatizare sunt fie folosite, fie se studiază introducerea lor, într-o forma sau alta. Aceste semne de deschidere sunt încurajatoare, dar până când obstacolele de care am vorbit mai sus (fără a avea pretenția că le-am amintit pe toate) vor fi depășite, aceste inițiative nu pot avea impactul pe care l-am dori și aștepta în sectorul public din România.