Colapsul industriei în deceniile de după revoluție a creat pentru multe orașe din România dar și din celelalte țări din Europa de est o dublă provocare: pe de o parte, aceste comunități s-au confruntat cu consecințele socio-economice nefaste ale procesului de tranziție (pierderea activității economice de bază și implicit a locurilor de muncă asigurate de aceasta, bugete publice locale insuficiente pentru investiții în educație și sănătate, scăderea calității vieții, dificultăți în identificarea unor noi oportunități de dezvoltare economică care a antrenat de multe ori un proces de depresie comunitară etc.); pe de altă parte, ele au moștenit patrimoniul construit industrial din perioada comunistă, localizat de multe ori în apropierea zonelor centrale sau intercalat la nivelul cartierelor, care odată abandonat a intrat într-un proces accentuat de degradare. 

Regenerarea urbană în acest context este încercarea de a stopa acest declin fizic al comunităților și de a schimba direcția acestui proces, îmbunătățind atât structura fizică cât și economia acelor zone. Din perspectivă istorică, la nivel internațional, strategiile de regenerare urbană s-au axat inițial preponderent pe dimensiunea fizică – cum să îmbunătățim aspectul clădirilor și terenurilor industriale abandonate. Apoi, mai recent, aceste strategii pun accentul pe modul în care reutilizarea fostelor clădiri și terenuri poate fi integrată în procesul de redezvoltare economică a comunității. În plus, regenerarea poate să urmărească și alte obiective importante la nivelul comunităților locale respective precum implicarea cetățenilor și a altor stakeholderi în procese de imaginare a unor scenarii de reutilizare/regenerare, pilotarea unor utilizări temporare inovative, generarea de consens la nivel comunitar etc.

Nevoia de regenerare urbană nu este specifică doar țărilor și orașelor din estul Europei. Numeroase comunități din Europa de vest (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia etc.) au trecut prin același proces de dezindustrializare, cu consecințele economice negative descrise mai sus. Ceea ce este însă specific pentru estul Europei se referă la întinderea fostelor zone îndustriale ca și procent din teritoriul orașelor precum și la localizarea acestora. Dacă în Europa de vest, terenurile foste industriale reprezintă undeva între 5-10% din suprafața orașelor, în cazul fostelor orașe comuniste acest procent poate merge până în jur de 50% (cazul unor orașe din Rusia). Și în privința localizării lor, în orașele din Est este mai comun să le întâlnim nu doar la periferie ci și intercalate printre cartierele rezindențiale și relativ aproape de centrul orașelor. Aceste particularități sunt rezultatul unor procese din perioada comunistă de supra-alocări de teren pentru industrie, prin decizii strict administrative și în absența unor mecanisme de piață. În plus, situația acestor situri poate fi complicată și de prezența unei contaminări chimice, rezultată din anumite industrii, care face reutilizarea unor terenuri și clădiri extrem de dificilă.

Comunitățile locale care sunt interesate de regenerare urbană ar trebui să ia în considerare următoarele aspecte:

1. Regenerarea urbană este un proces amplu, care conectează reutilizarea unor terenuri și clădiri aflate în declin cu reinventarea economiei locale într-un context post-industrial. Dimensiunea strategică a acestui proces este extrem de importantă și prin urmare autoritățile publice trebuie să aibă un rol central. Important pentru autoritățile locale este faptul că deși sectorul privat are un rol semnificativ în proiectele individuale de regenerare urbană, ele ar trebui să fie cele care imaginează viziunea pentru redezvoltare, construiesc povestea/narativul prin care viziunea este comunicată și ancorată în comunitate și le integrează în restul strategiei de dezvoltare urbană. 
2. În ceea ce privește partea fizică a regenerării urbane, există două mari abordări. Utilizarea temporară, care presupune de obicei strategii soft, fără mari investiții în infrastructură/redezvoltarea fizică a terenurilor/clădirilor și care este potrivită pentru acele situații când există o perioadă de tranziție până la redezvoltarea finală. De obicei este vorba de proiecte orientate spre comunitate. Sunt importante pentru că generează idei la nivelul comunității despre cum ar putea fi folosit spațiul respectiv și uneori stau la baza unor transformări viitoare permanente. Regenerarea permanentă, unde sunt de obicei incluse proiecte mari, hard, cu modificarea infrastructurii fizice și a dotărilor terenurilor/clădirii în cauză. Aceste două strategii pot fi folosite combinat, mai ales în comunități cu terenuri abandonate întinse.  
3. Autoritățile publice își doresc de cele mai multe ori o implicare semnificativă a sectorului privat, mai ales din perspectiva finanțării care de multe ori în aceste comunități este limitată. În mod realist însă, implicarea sectorului privat este dată de riscuri și costuri. În funcție de nivelul costurilor și al riscurilor, se vor contura rolurile sectorului public și respectiv privat și mai ales tipul de parteneriat necesar pentru regenerare. Unele proiecte cu riscuri mici și profit pentru dezvoltatorii privați nu necesită deloc intervenția municipalităților în timp ce altele se află la limita profitabilității și sunt susceptibile de a fi dezvoltate prin cooperare sau parteneriate public-privat sau, eventual, prin mecanisme precum “Gap Funding” – acoperirea diferenței. Este posibil să avem și situații când terenuri sau clădiri nu pot fi regenerate în mod profitabil de dezvoltatori privați. În acest caz sectorul public ar trebui să fie actorul principal.
4. Dincolo de regenerarea fizică, este extrem de importantă guvernanța acestui proces. De obicei orașele din Europa și-au creat entități specifice, oarecum în afara primăriilor sau a autorităților locale, care să gestioneze acest proces. Acest lucru este necesar deoarece regenerarea presupune o gamă largă de responsabilități și activități. Agențiile care se ocupă de regenerare facilitează acest proces prin cumpărarea de terenuri, asamblarea lor, acordarea de diferite scutiri, facilitarea procesului de evaluare a situației de mediu/contaminare. De asemenea au mai mare flexibilitate în ceea ce privește parteneriatele cu sectorul privat. 
5. Dimensiunea guvernanței include și consultările cu stakeholderii, în special cu cetățenii care trebuie să creadă în viziunea propusă pentru regenerarea orașului precum și în proiectele individuale. În orașele cu adevărat participative, se va face tranziția de la simple consultări înspre implicarea rezidenților prin intermediul unor procese de co-creare. Dificultatea acestui proces constă însă în faptul că de cele mai multe ori orașele care au nevoie de regenerare se încadrează în categoria comunităților depresive, unde locuitorii nu au foarte multe speranțe că lucrurile se vor schimba în bine și prin urmare sunt mai greu de mobilizat. Activitățile simbolice, care nu implică costuri financiare semnificative dar care pot reprezenta un pas înainte în procesul de creștere a încrederii la nivelul comunității sunt esențiale.
6. Regenerarea trebuie să fie conectată și cu strategii de place-making (marketing teritorial) – crearea acelui narativ care să fie conectat cu istoria și tradițiile orașului; story telling si alte strategii folosite pentru a coagula și disemina povestea locului. 
7. Regenerarea nu este de cele mai multe ori un proces clar, liniar, care începe cu o viziune bine închegată a autorităților publice și continuă cu respectarea pașilor descriși mai sus. Uneori scânteia poate pleca de la un rezident din comunitate, cu o idee inovatoare, ciudată, îndrăzneață, care încearcă cu disperare să își salveze comunitatea. Alteori, poate fi un dezvoltator curajos, care vede un potențial acolo unde alții văd doar scenarii de colaps. Comunitățile care au reușit să inițieze și să implementeze procese de succes de regenerare urbană au fost cele care au folosit aceste scântei și au reușit să se conecteze la ele.