Digibirocrația – provocările digitalizării în România
Tema digitalizării este la moda. Uniunea Europeana iubește doua concepte în această perioadă: green și digital. Pandemia a determinat introducerea de instrumente și servicii digitale într-un ritm mult accelerat față de acum câțiva ani. În același timp, toata lumea vorbește despre noile generații de nativi digitali, care se așteaptă ca produsele și serviciile pe care le consumă să le fie livrate online, indiferent dacă ele sunt furnizate de companii private sau de instituții publice.
În domeniul digitalizării sectorului public din România, sunt vizibile în această perioadă câteva lucruri interesante:
- Tot mai mulți decidenți din sectorul public încep sa vorbească (unii foarte convingător) despre digitalizare sau smart cities, pe baza unei înțelegeri proprii a acestor termeni. Anumite soluții tind să devina tot mai populare: aplicații de sesizare a problemelor comunitare de către cetățeni, instrumente de participare publică precum bugetarea participativă, plata taxelor și impozitelor online, preluarea anumitor documente în format electronic, etc.
- Autoritățile locale devin tot mai active; nu doar orașele mari ci și comunitățile medii și mici au inițiative în acest domeniu, ajutate și de oferta de astfel de servicii digitale din partea firmelor private (există pe piață, de pildă, trei sau patru platforme pentru implementarea la nivel local a unei soluții care permite cetățenilor să trimită sesizări). În acest moment motoarele digitalizării și reformei administrației se află aici și nu la nivelul administrației publice centrale.
- Exista două scenarii mari în ceea ce privește digitalizarea:
- comunitățile locale își construiesc individual propriile strategii și politici publice cu speranța că politicile naționale vor integra ulterior ceea ce fac ele;
- schimbările la nivel local sunt promovate într-un cadru strategic național care permite o abordare comună a digitalizării, suplimentat de operaționalizarea unei infrastructuri digitale coerente, care să conțină cărămizile de bază ale ecosistemului (o identitate digitală, registre naționale autentice, standarde și interoperabilitate, o instituție responsabilă cu resursele necesare, creșterea competențelor digitale ale funcționarilor și ale populației).
- Digitalizarea se întâmpla oricum (la viteze diferite în zone diferite). Marea întrebare este dacă vom reuși să avem un proces (relativ) coerent de digitalizare, conectat organic național-local, sau o explozie de inițiative, platforme și aplicații, care nu se conectează și care ne vor da mari bătăi de cap ulterior.
- Abordarea coerentă presupune intervenția statului (indiferent de schimbările politice) pe câteva obiective strategice simple si clare precum implementarea identității digitale, interconectarea bazelor de date publice, educația digitala. Obstacole majore sunt aici parohialismul feroce al ministerelor/administrației centrale, incapacitatea noastră de stabilire/acceptare a unor obiective pe termen lung, dincolo de schimbările guvernelor si lipsa cronică de importanță acordată domeniului (perpetua alocare insuficientă de resurse financiare, umane, de autoritate).
- Exista pericolul ca digitalizarea sa însemne, în bună măsură, mutarea procedurilor excesive din format fizic în format digital; această digibirocratizare presupune că vom avea, ca cetățeni sau instituții, o viață la fel de complicată în ceea ce privește rezolvarea problemelor rapid și eficient, doar că nu ne vom mai întâlni fizic cu funcționarii.
Digitalizarea în România nu se aplică într-un laborator, ci se suprapune peste un sistem administrativ prebirocratic, puternic fragmentat, cu viteze diferite și cu obiective comune greu de identificat la nivel național. Dacă o tratăm ca un proces pur tehnic și nu luăm serios în considerare zonele strategice de acțiune vom avea surprize neplăcute.