Eșecul orașelor ideale. Către un urbanism generat/co-creat de rezidenții urbani.
Secolul XX a fost dominat în planificarea urbană europeană și mondială de utopii urbane generate de specialiști care au imaginat orașul ideal ca o reacție la problemele generate de revoluția industrială precum aglomerare, condiții insalubre de locuit, lipsa spațiilor verzi și de recreere cu acces larg pentru toată populația, lipsa unei delimitări între funcțiunile urbane etc.
Le Corbusier, Ebenezer Howard, Frank Lloyd Wright au fost doar câțiva dintre cei mai celebrii utopici urbani care la începutul secolului XX au crezut cu tărie în faptul că știința și expertiza tehnică poate salva orașele, le poate face mai bune și mai democratice. Toți utopicii urbani au fost mânați în această căutare a orașului ideal de cele mai bune intenții, unele dintre acestea regăsindu-se ca deziderate în planificarea urbană inclusiv în prezent: orașe mai juste, accesibile tututror cetățenilor, orașe mai verzi, cu spații generoase de petrecere a timpului liber, utilizarea tehnologiei pentru a genera inovare și progres social etc. Deși pe hârtie orașele ideale propuse de utopici ofereau o alternativă mult mai bună la orașele începutului de secol XX, ele nu s-au materializat niciodată în practică. Utopicii au investit multe resurse în planificarea acestor orașe ideale, s-au supus unor criciti acerbe venite din partea colegilor de breaslă pentru a-și apăra proiectele în care credeau cu tărie, și totuși nu au reușit să își impună viziunile. În cel mai bun caz, anumite idei sau principii au fost preluate din viziunile lor, scose din context și implementate în alte orașe sau spații culturale, de obicei cu puțin succes.
Ce a lipsit acestor viziuni care păreau să aibă toate ingredientele pentru succes? De ce nu au dus ele la apariția unor orașe ideale, moderne, adaptate nevoilor oamenilor din secolul XX?
La începutul anilor 1960, răspunsul a venit de la Jane Jacobs, jurnalistă și activistă civică, fără studii în planificare urbană dar cu o înțelegere profundă a vitalității urbane, care iubea sincer orașele și își dorea ca oamenii să continue să locuiacă în orașe în ciuda unor probleme care existau. Jane Jacobs a fost cea care a pus pentru prima dată la îndoială unele dintre miturile propagate în planificarea urbană cu privire la orașele ideale. De exemplu, aglomerarea urbană, amestecul de magazine, locuințe și mici afaceri în cartiere nu sunt neapărat lucruri rele, care trebuie eliminate prin intermediul unei planificări urbane rigide. Dimpotrivă, ele contribuie la farmecul orașelor, la vitalitatea urbană. Jane Jacobs s-a dovedit o fină cunoscătoare a modului în care o planificare urbană axată preponderent pe forma fizică a orașelor, pe modul în care ele arată, fără a lua în considerare locuitorii, produce efecte dezastruoase. Jane Jacobs a urât cu pasiune utopiile urbane de la începutul secolului XX și i-a considerat pe utopicii urbani direct răspunzători de eșecul campaniilor de regenerare/reînnoire urbană din acea perioadă. Principala cauză a eșecului utopiilor urbane și a campaniilor de reînoire urbană a fost ignorarea oamenilor, a celor care locuiesc în orașe. Atât problemele cu care se confruntă orașele cât și soluțiile trebuie să plece de la faptul că oamenii care locuiesc în orașe sunt actorii principali pe scena urbană.
Viața lor de zi cu zi duce la interacțiuni complicate atât între rezidenți cât și între rezidenți și mediul construit din orașe. Orice asumpție simplistă, bazată pe idei aparent științifice dar niciodată testate empiric într-un oraș sau cartier, poate duce la eșecul planificării și poate omorî cartiere, orașe, sau comunități.
Deși eșecul utopiilor urbane de la începutul secolului XX și mai târziu eșecul campaniilor de reînnoire urbană din multe țări au generat discuții despre ce este un oraș ideal și cum poate fi el creat în practică, asistăm chiar și în prezent la apariția unor orașe care pe hârtie prezintă toate premizele pentru succes și totuși nu reușesc să fie atractive pentru locuitori. Un astfel de exemplu îl reprezintă Songdo, Corea de Sud, denumit și cel mai smart oraș din lume. Construit de la zero, orașul are numeroase facilități bazate pe tehnologie care impresionează și uimesc. Cu toate acestea, numeroși rezidenți îl descriu ca pe un loc rece, unde cea mai mare problemă pare să fie lipsa oamenilor și a interacțiunii dintre aceștia în spațiul urban. Din nou, problema cu orașul ideal pare să fie prioritizarea tehnologiei și a modului în care aceasta susține diverse activități și servicii în dauna interacțiunii umane.
Ingredientele pentru a crea orașul ideal par a fi cunoscute de toți, specialiști, rezidenți și guverne locale. Problema apare însă atunci când ele trebuie combinate între ele și mai ales trebuie create premizele pentru interacțiunea locuitorilor, pentru crearea acelui sentiment de comunitate și apartenență la acea comunitate. Demersul pare cu atât mai dificil în cazul orașelor nou create, cărora le lipsesc acea vitalitate și acel farmec care în cazul orașelor mai vechi par să se fi dezvoltat organic, firesc, de-a lungul timpului. Totuși, pot fi identificate cel puțin patru principii care trebuie avute în vedere pentru a crea orașe de succes:
Importanța implicării rezidenților urbani în calitate de experți în procesele de dezvoltare urbană.
În mod tradițional, planificarea urbană a fost văzută ca un domeniu prin excelență tehnic, unde deciziile sunt luate de experți din domeniul construcțiilor civile și arhitecți și mai puțin de specialiști aparținând unor alte profesii precum politici publice și planificare strategică. În acest context nici nu putea fi vorba de input din partea cetățenilor sau a altor stakeholderi din comunitate. Implicarea și participarea cetățenilor în luarea deciziilor din sectorul public este consacrată deja ca o bună practică de mai multe decenii. În acest moment mai ales în planificarea urbană vorbim de co-creare sau co-generare de soluții. Cetățenii devin experți nu în construirea de infrastructură sau design urban ci în modul în care soluțiile propuse de experți le influențează calitatea vieții și disponibilitatea de a trăi în oraș. Cetățenii nu trebuie văzuți ca sursă de expertiză tehnică ci ca o resursă în înțelegerea comunităților în care trăiesc și în identificarea de soluții care răspund cel mai bine la nevoile lor.
Importanța experimentelor în spațiul urban și a fundamentării deciziilor pe date empirice.
Este dificil de făcut schimbări majore și radicale, de aceea proiectele pilot bazate pe experimentare funcționează cel mai bine ca instrument de convingere și creare de consens. În perioada pandemiei închiderea unor străzi sau improvizarea de cafenele la colțul blocului s-a făcut peste noapte iar în prezent se discută despre permanentizarea unor astfel de soluții. În trecut, transformarea Times Square din New York în zonă pietonală a urmat același traseu. Experimentarea e importantă de multe ori și pentru că lipsesc datele empirice pentru fundamentarea unor decizii. De multe ori politicile publice de dezvoltare urbană nu sunt fundamentate pe date ci pe mituri și impresii personale ale decidenților politici și ale consilierilor acestora. Uneori, vorbim desigur și de limitări obiective, ca de ex. imposibilitatea de a culege date empirice relevante sau care să permită generalizări. Și cu toate acestea, chiar în situații care par fără ieșire, este posibil să experimentezi și să fii creativ dacă gândești în termeni de proiecte pilot la scară mică.
Importanța strategiilor soft și a proiectelor simbolice.
Când ne gândim la procese de transformare urbană în general ne imaginăm lucruri radicale, proiecte de anvergură, care vizează infrastructura urbană și care presupun investiții consistente. Cu toate acestea, proiectele cu adevărat transformative în mediul urban pot să abordeze probleme majore cum ar fi siguranța în trafic sau excluziunea socială și prin proiecte soft, la scară micro, prin implicarea unor organizații cu care toți locuitotrii se pot identifica. De-a lungul timpului, proiectele bazate pe acțiuni soft, cu valoare simbolică, au avut în comun faptul că abordează în mod creativ soluții la probleme reale din oraș, au capacitatea de a atrage numeroși actori din comunitate, de a putea genera replicabilitate în alte comunități și mai ales de a se întâmpla imediat, fără a aștepta bugete mari și inițiative care să vină dinspre aleșii politici și sectorul public.
Un design urban care valorizează scala umană în proiectarea mediului construit, cu spații publice generoase pentru interacțiuni între diverși rezidenți și între grupuri din comunitate, cu un mix de funcțiuni care să asigure un flux continuu de activitate și de oameni pe străzi.
Primele trei principii discutate se referă mai degrabă la procese în planificarea urbană. Cel de al patrulea principiu vizează chiar modul în care ar trebui proiectate orașele. Diferite curente în planificarea urbană au reiterat de-a lungul timpului idei similare despre spațiile urbane care atrag oameni și îi fac să se simtă bine în ele. Dintre acestea, rezidenții orașelor ideale pe hârtie dar mai puțin de succes în practică menționează adesea ignorarea dimensiunilor/proporțiilor umane în configurarea orașelor – străzi foarte largi, clădiri exagerat de înalte și spații publice vaste dar puțin utilizate și lipsite de elemente care încurjează interacțiunile (zone izolate de trafic, artă stradală, mobilier urban pentru șezut etc.). Comunitățile vibrante se construiesc prin interacțiunea rezidenților. Pandemia a reiterat nevoia de interacțiune fizică, de spații private (gen restaurante) dar și publice (parcuri, piațete) unde localnicii pot socializa. Un mix sănătos de funcțiuni face ca orașele și cartierele să fie permanent animate iar traficul dens reduce problemele legate de siguranță, reale sau percepute.
Crizele și momentele de cotitură în istoria umanității vor aduce mereu în discuție ideea de orașe ideale, de cum putem transforma spațiul urban astfel încât să răspundă cerințelor societății contemporane. Cel puțin ultimul secol în planificarea urbană pare să demonstreze că oamenii sunt aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere când proiectăm orașele ideale: oamenii ca utilizatori ai orașelor, cu nevoile lor de interacțiune și socializare dar și ca experți în traiul urban, capabili să imagineze soluții la problemele urbane.