România și ambiguitatea strategică. Strategia de a nu avea nici o strategie.

Ideea de ambiguitate strategică înseamnă că leadership-ul proiectează în mod voit o perspectivă neclară asupra intențiilor strategice ale organizației/comunității, pentru a își asigura un avantaj strategic asupra unor competitori. Ea este relevantă nu doar la nivel organizațional/comunitar, ci și la nivelul statelor și geopoliticii. Uneori cea mai bună strategie este să nu îți dezvălui viziunea și obiectivele strategice până la momentul pe care îl consideri potrivit.

Pe de altă parte ambiguitatea strategică poate fi un mod elegant de a spune că nu există de fapt nicio strategie (ambiguitatea e în mintea decidenților). Se pare ca Romania a dus ambiguitatea la un nivel impresionant: a nu avea o strategie a devenit chiar strategia națională.

Daca am organiza un workshop cu decidenți de nivel înalt din Romania si am încerca sa definim viziunea, factorii strategici cheie, direcțiile strategice majore care definesc politicile noastre naționale ar fi greu sa imaginam un rezultat structurat.

Romania a deținut, in anii de  după 1989 o paradigma strategica bazata pe o viziune clara: separarea de Est si integrarea in Vest (cu proiecții strategice si tactice la nivelul aderării la Uniunea Europeana si NATO). A fost o paradigma importantă și corecta, ce a pus societatea pe direcția evoluției si dezvoltării.

Astăzi, chiar aceasta viziune este supusa unui atac masiv din exterior si interior. Marea bătălie strategica este aici: traiectoria viitoare a României: Est sau Vest ( aici nu vorbim doar de geopolitică ci și de modele societale și umane dominante). Această paradigmă strategică va domina toate celelalte elemente tactice si operaționale. De fapt este o decizie de tip Grand Strategy pe care tara noastră va trebui sa o  ia si care va influenta viața generațiilor viitoare.

Mediul in care aceasta decizie trebuie luata este cel mai complicat din ultimii 30 de ani. E nevoie de concentrare si integrare a eforturilor statului si societății. Lupta este dura, iar rezultatele nu sunt sigure.

Nu ne ajută deloc faptul că ambiguitatea strategică domină deciziile publice din România. Nu ne referim la existența unor strategii relative structurate care ar putea fi discutate, ci la evitarea lor: confuzia strategică este regulă, nu excepție. De unde vine această atitudine extrem de periculoasă? Iată câteva posibile explicații:

• Tradiția regimului comunist care încerca să poziționeze România intre puterile existente, o confuzie strategică continuă
• Percepția decidenților de nivel înalt că deciziile strategice trebuie evitate, iar atunci când chiar trebuie luate, ele trebuie ascunse publicului larg, incapabil sa le înțeleagă. Ele nu sunt legate de deschidere si dezbatere si de obscuritate si implicare a unor structuri si grupuri limitate (din nefericire nu foarte capabile)
• Calitatea scăzută a proceselor de luare a deciziei, care nu se bazează pe analiză si proiecție strategică (de fapt înțelegerea strategiei este la un nivel minim)
• Abordările politice care se bazează pe perspective pur operaționale, ce vizează segmente de timp foarte scurte si supraviețuire

Această abordare strategică poate funcționa într-o lume stabilă, pașnică, fără rupturi de paradigme strategice, adică exact ceea ce nu avem in acest moment. Daca ne încăpățânăm să promovăm lipsa de strategie ca strategie națională, o să ne facem viața foarte complicată.