De ce managerii evită deciziile strategice?
Din motive neclare noua, capacitatea naturii umane de a ignora pericolele strategice (deși vizibile si active) este foarte puternica. Managerii trebuie sa fie conștienți de acest lucru, pentru a evita sa ajungă in faza in care, indiferent ce fac la nivel operațional sau tactic, dezastrul strategic nu mai poate fi evitat. Unii manageri sunt conștienți de amenințarea acestor pericole dar prefera sa le ignore in speranța ca ele își vor face efectul determinant in afara mandatului lor. Acest comportament este mult mai des întâlnit decât ne imaginam: el e mai vizibil in politica, acolo unde decidenții tind sa evite luarea unor decizii structurale care pot afecta rezultatul alegerilor. Osborne si Gaebler observau ca in politica americana „…Planificarea pe termen scurt este ce apare in după amiaza aceasta in New York Post. Planificarea pe termen lung este ce apare mâine dimineață in New York Times”. De aici jocul politic in care reformarea acelor zone care trebuie cu adevărat reformate- sisteme de pensii, sisteme medicale, sisteme de educație, etc este neglijata iar întregul efort politic merge spre zone cu impact minor, care suna bine si care nu presupun riscuri majore pentru decidenți. Totuși, sa nu ignoram faptul ca acest comportament (evitarea deciziilor ce privesc zonele strategice sensibile) poate fi des întâlnit si in cadrul companiilor private.
Daca analizam modul in care funcționează sistemele decizionale publice si private, acesta este de multe ori exact genul de comportament recompensat: evitarea deciziilor strategice, mimarea schimbării la niveluri irelevante (dar puțin periculoase pentru manager) si marketing agresiv. In cazul in care am ocupa fotoliul de prim ministru am avea curajul sa reformam sistemul de pensii si să suparăm un corp electoral important sau am prefera sa discutam despre diverse masuri de politici publice care suna bine (spre exemplu reducerea numărului de ministere) si sa speram ca altcineva se va confrunta cu viitoarele șocuri bugetare? Doar crizele majore au capacitatea de a stimula reforme structurale din cauza situației fără ieșire (pe o perioada scurta de timp, odată ce criza e depășita se revine la comportamentul inițial).
Fostul președinte american George W. Bush povestește in cartea sa de memorii (Decision Points) o discuție cu lideri republicani din Congres despre posibilitatea de a reforma sistemul de pensii si a diminua deficitul de peste 2 trilioane de dolari. Unul din parlamentari ii spune:
Urmează o încercare a lui Bush de a demonstra ce important este sa fii responsabil in probleme ce afectează pe termen lung destinul patriei etc, terminată cu fraza (crede el) inspirațională:
Răspunsul unuia din liderii Camerei Reprezentanților:
Atunci când ne uităm la cazul României intre 1989 si 2022 acest tip de trend de evitare a luării unor decizii strategice este evident. El poate fi vizualizat într-o reprezentare bazata pe doua axe:
Motivația reformelor (1. in ce măsură sunt ele definite intern, datorita unor analize, a unor perspective strategice construite deliberat sau 2. In ce măsură ele reprezintă doar răspuns la stimuli externi, in cazul nostru UE, NATO, etc)
Impactul reformelor (1. cit de mult reformele inițiate modifica structural domenii strategice sau 2. se refera la domenii restrânse cu impact limitat asupra funcționării statului).
Rezultatul este destul de clar: majoritatea reformelor sunt de tip „must do”, bazate pe presiuni externe si tratează domenii limitate, incapabile sa promoveze schimbări strategice. Ele dau impresia ca se refera la lucruri importante dar nu fac decât sa complice tot mai mult structurile si procedurile publice prin adăugarea lipsita de coerenta a unor structuri/proceduri/instituții ce își doresc un singur lucru: sa evite zonele strategice sensibile.
Genul acesta de comportament se poate multiplica in organizații publice, private sau nonprofit si poate deveni abordarea care ne duce spre “succesul “ managerial: evitarea deciziilor strategice devine o arta si un criteriu al performantei. Problema este ca aceasta abordare are o durata limitata de valabilitate: la un moment dat problemele strategice vor duce la o criza greu de rezolvat si organizația/comunitatea vor avea de suferit profund.
Întrebarea cheie este: cât de mult încurajează sau descurajează organizația noastră asumarea de decizii strategice?